In locul risipei de cuvinte, tacerea...

Un prieten îmi spunea odată că doar starea de echilibru este propice creaţiei. Îl contraziceam atunci, susţinând mai degrabă creativitatea tragediei personale, a emoţiei puternice şi necontrolate, a dezamăgirii şi deznădejdii. Acum ştiu că orice trăire are preţul ei, te îndeamnă sau te reţine nu după cum te raportezi la ea, ci în funcţie de aşteptările personale faţă de ea. Dacă nefericirea este condiţia necesară creaţiei, iluminării, fericirea face posibilă transpunerea acelor intuiţii în cuvinte, imagini, forme, sunete, culori.

( si din acest motiv am raspuns unei alte prietene ca sunt fericit, desi toate randurile mele par ca spun contrariul..)

Sunt dese clipele când mă gândesc la sinucidere ca la unica soluţie de împăcare cu mine însumi. Totuşi, nu cunosc sentimentul nevoii organice de neant, nu îmi este familiar gândul nefiinţei proprii. Prin urmare înţeleg sinuciderea ca un paliativ autocompătimitor, o mistificare laşă a existenţei, un păcat conştient şi deci cu atât mai vinovat. Doamne, şi ca păcătos sunt mediocru!

Imi fac curajul sa postez cateva versuri din adolescenta mea tulburata.. Cat de aproape ma simt de acele vremuri, cat de strain ma regasesc in acest interval..

Şi mie-mi pare,
Doamne,
Cerul prea aproape,
Ca oricărui păcătos..
Strivit de dragoste de viaţă,
Şi mie rugăciunea,
Iisuse,
Îmi alungă smerenia şi cutremurarea,
Şi eu sunt,
Sfinte Duh,
rob al neputinţei omeneşti.

Sunt dese clipele când mă gândesc la sinucidere ca la unica soluţie de împăcare cu mine însumi. Totuşi, nu cunosc sentimentul nevoii organice de neant, nu îmi este familiar gândul nefiinţei proprii. Prin urmare înţeleg sinuciderea ca un paliativ autocompătimitor, o mistificare laşă a existenţei, un păcat conştient şi deci cu atât mai vinovat. Doamne, şi ca păcătos sunt mediocru!

Zodia noului secol este disperarea. Pe culmile existenţiale ale nefericirii sau în abisurile fiinţei, omul sălăşluieşte singur. Libertatea îi este povara de care nu poate scăpa decât revărsându-şi veninul asupra sinelui sau, cel mai facil, asupra celorlalţi. Ura şi încrâncenarea devenite obişnuinţe sunt armele cele mai frecvente în lupta cu destinul. Smerenia a rămas un concept abstract al unor timpuri apuse. Ceea ce Sfinţii Părinţi numeau chenoză, smerenia cotidiană după modelul christic, lumina bunătăţii, drumul spre comunicarea cu Dumnezeu nu mai interesează pe nimeni. Orgolios, individul se revendică pe sine scopul întregii existenţe. Egocentrismul paroxistic, dacă nu ar fi tragic, ar stârni ilaritate…

Tinereţea ţi-o aminteşti, maturitatea o trăieşti, bătrâneţea o speri.. naşterea şi moartea rămân singurele necunoscute.